mă acopăr să plâng în liniştea ta depărtată

alături de Ecaterina Bargan



în cercurile nopţii o lighioană de întuneric mă înghite
mânile mi se pietrifică din cârjele lui nu mă pot desprinde
nu am lacrimi să plâng şi nu am voce să ţip
ceva stă suspendat deasupra în aer nişte gheare gigantice stau să mă sfâşie dinăuntru
m-am obişnuit să privesc cum se hrănesc cu carnea mea rece
ticăloşii! nemernicii! javrele! nu au nimic sfânt în ei
mi-au furat până şi dorinţa de a lupta
clipa în care te devori pe tine însuţi clipa eternă când îţi încremenesc degetele în gură şi carnea din braţe începe să-ţi tremure iar ochiul
ochiul îţi cere să fii sincer
şi nu poţi să îţi separi simţurile nu poţi să le mai împaci
până şi carnea asta devine un deja-vu ce-mi sparge sângele îngheţat în vene o amintire din care trăiesc
secolul ăsta m-a înghiţit întreg eram în faţa unei guri flămânde acum sunt în giganticul lui pântec am dreptul la prea puţine mişcări casa mea nu este un loc în care să crească libertatea
nu am crezut că mă voi obişnui că voi uita cine sunt şi voi respira cu argilă că voi fi indiferentă la ceea ce aud că trădarea va deveni ceva firesc din partea lor.
nu simt prea multe nu simt mai nimic nu am descoperit revelaţia frumuseţii altundeva decât în adâncul ochilor tăi de unde plâng nu ştiu cu atât mai mult nu ştiu de ce o fac părţile sinelui meu nu se mai pot găsi mi-e milă de cadavrul unui om înecat dar mai tare mi-e milă de lacrimile ce-mi vor supravieţui.