cumpar iubiri
stricate, putrezite
ma otravesc
de fiecare data.
unde esti acum,
multasteptatule,
cind din burta mea
a zburat ultimul fluture?
astept sa faci
ceva real
tu esti o naluca
care imi suge singele
la fel ca si trecutul
vreau inapoi insula mea
cochilia care
mi-ai smuls-o
cu tot cu piele,
vreau azi sa trintesc
receptorul, sa nu maninc
nimic, sa tac,
sa nu ies din casa,
sa nu dorm -
vreau o zi in care
doar picioarele mele
stau pe cearsafurile botite,
eu - aproape vie si
Dumnezeu, care se uita
la mine si asteapta
sa cresc sa pot raspunde
pentru cuvitele mele.
miercuri, 30 iunie 2010
vineri, 25 iunie 2010
poate
in venele mele tu
esti un copil mic
rasfatat de mine
si ca si orice copil
nu faci nimic important
ma motivezi sa zimbesc
sa am incredere in viata.
ca sa cresti mare
ai nevoie de dragostea mea -
fara ea nimeni
nu creste aici
multi erau mici
atit de mici incit
ajungeau in capilare si
se evaporau prin piele ,
dar, daca vei sti cum
sa privesti cerul
vei acumula volum si greutate
intr-o buna zi vei fi
prea mare ca sa te joci
in venele mele
te vei bloca intr-un atriu
si vei ramine acolo
alaturi de tot
ce am mai scump.
esti un copil mic
rasfatat de mine
si ca si orice copil
nu faci nimic important
ma motivezi sa zimbesc
sa am incredere in viata.
ca sa cresti mare
ai nevoie de dragostea mea -
fara ea nimeni
nu creste aici
multi erau mici
atit de mici incit
ajungeau in capilare si
se evaporau prin piele ,
dar, daca vei sti cum
sa privesti cerul
vei acumula volum si greutate
intr-o buna zi vei fi
prea mare ca sa te joci
in venele mele
te vei bloca intr-un atriu
si vei ramine acolo
alaturi de tot
ce am mai scump.
miercuri, 16 iunie 2010
Jurnal, 15-16.06.2010
E tirziu foarte, de fapt nu - deja e foarte devreme, e ora 4. Cred ca nu mai dorm. Ma mistuie ceva si de aceea cred ca nu am putut adormi, sub pretextul ca am baut cafea - pe cind cafeaua actioneaza asupra mea ca somnifer, lucru stiut demult.
Acum, cind nu e nici noapte nici zi, in special, simt ca am nevoie de cineva alaturi, nici in oglinda monitorului, nici pe capatul firului - aici, alaturi. Cineva care sa nu-mi vorbeasca prostii genul "te inteleg" sau "totul va fi bine", cineva care pur si simplu sa stea cu mine in tacerea aceasta. Fara sa ma uit in ochii acestui Cineva, sa simt cu pielea ca ma insel, ca nu e din nou o dezamagire. Sa simt cum inspir aerul inabusit si nu ma inadus. Sa aud, fara sa scoata vre-un cuvint, ca in sfirsit am reusit sa sparg argila ceea dintr-o poezie nereusita. As vrea mai mult decit orice sa scap de toate gindurile acestea, care imi perforeaza craniul la moment, sa nu mai vorbesc atit de zapacit, sa stiu ca am dreptate crezind in oameni, sa ma nasc din nou si de data asta - obisnuita, ca majoritatea celor din jur, care au prieteni o mie la bautura si 0 care intr-adevar asteapta raspuns dupa "cum la tine?", care petrec noptile in localuri puturoase cu muzica ieftina, cu iubiri ieftine, oameni pe care nu-i inteleg, pe care nici macar nu incerc sa-i inteleg.
Dimineata, cind m-am trezit, pentru ca nu mai aveam somn pe la 9, incepeam sa cred ca m-am indragostit. Dupa vorbe-gramada ca nu este dragoste pentru mine si ca am crescut din virsta cind se crede in ****** la prima vedere, dupa reactia alergica la doar auzul acestui cuvint, dupa atitea dezamagiri - care dragoste?
Acum insa, dupa aproape 24 de ore nu mai cred asa ceva. Din fericire sau din pacate sunt sigura de lucrul acesta. Imposibil, incredibil, extraordinar - unde ti-a fost capul? Sau in sfirsit ai inteles ca ai si inima?
Afara incepe sa se lumineze. Se zice ca celui ce intilneste zorii i se iarta toate pacatele. Dupa fereastra incep sa se auda ciripind pasari, cu toate ca nu traiesc in padure sau in apropierea acesteia.
Mie imi pare rau in aceasta ora, nu stiu de ce. Nu pentru ca n-am dormit toata noaptea, nu pentru ca urasc incertitudinea si imi atirna de git citeva lucruri nefinisate care nu-mi permit sa ma simt libera si nici pentru ca depistasem ca am inima. Imi pare rau ca afara s-a luminat si ca sunt singura acum in univers, cu siguranta nu mai sta nimeni cu tastatura sub degete, ca mine. Nu mai sta nimeni sa povesteasca despre dragostea inchipuita de saptamina trecuta sau ca nu-i pare rau ca noaptea ce a trecut n-a vazut nici o stea in cadere, ca sa-i ceara ceva.
Nu am mai avut blog-jurnal de vreo 3 ani. 3 ani incercam sa ma conving si sa-i conving pe altii ca nu am nevoie de asta. Acum am revenit. Pe alt site si in alta limba, intr-o lume in care nu ma citeste nimeni si in care nu astept, ca acum 3 ani, ca cineva sa vie aici si sa ma intrebe "ce mai faci".
Am incercat in acesti ani sa demonstrez ca sunt puternica si ca pot rezista si fara prieteni. Am demonstrat. Si acum, citeodata simt nevoia sa povestesc toata viata mea unui necunoscut pe care nu-l voi mai vedea niciodata.
Diana zice ca nu merita sa arati oamenilor ca ti-e rau si cu atit mai mult sa le spui - oamenii sunt rai in ziua de azi. Si eu sunt deacord.
Daca si de data aceasta ma dezamagesc - atunci nu inteleg nimic in oameni!
Acum, cind nu e nici noapte nici zi, in special, simt ca am nevoie de cineva alaturi, nici in oglinda monitorului, nici pe capatul firului - aici, alaturi. Cineva care sa nu-mi vorbeasca prostii genul "te inteleg" sau "totul va fi bine", cineva care pur si simplu sa stea cu mine in tacerea aceasta. Fara sa ma uit in ochii acestui Cineva, sa simt cu pielea ca ma insel, ca nu e din nou o dezamagire. Sa simt cum inspir aerul inabusit si nu ma inadus. Sa aud, fara sa scoata vre-un cuvint, ca in sfirsit am reusit sa sparg argila ceea dintr-o poezie nereusita. As vrea mai mult decit orice sa scap de toate gindurile acestea, care imi perforeaza craniul la moment, sa nu mai vorbesc atit de zapacit, sa stiu ca am dreptate crezind in oameni, sa ma nasc din nou si de data asta - obisnuita, ca majoritatea celor din jur, care au prieteni o mie la bautura si 0 care intr-adevar asteapta raspuns dupa "cum la tine?", care petrec noptile in localuri puturoase cu muzica ieftina, cu iubiri ieftine, oameni pe care nu-i inteleg, pe care nici macar nu incerc sa-i inteleg.
Dimineata, cind m-am trezit, pentru ca nu mai aveam somn pe la 9, incepeam sa cred ca m-am indragostit. Dupa vorbe-gramada ca nu este dragoste pentru mine si ca am crescut din virsta cind se crede in ****** la prima vedere, dupa reactia alergica la doar auzul acestui cuvint, dupa atitea dezamagiri - care dragoste?
Acum insa, dupa aproape 24 de ore nu mai cred asa ceva. Din fericire sau din pacate sunt sigura de lucrul acesta. Imposibil, incredibil, extraordinar - unde ti-a fost capul? Sau in sfirsit ai inteles ca ai si inima?
Afara incepe sa se lumineze. Se zice ca celui ce intilneste zorii i se iarta toate pacatele. Dupa fereastra incep sa se auda ciripind pasari, cu toate ca nu traiesc in padure sau in apropierea acesteia.
Mie imi pare rau in aceasta ora, nu stiu de ce. Nu pentru ca n-am dormit toata noaptea, nu pentru ca urasc incertitudinea si imi atirna de git citeva lucruri nefinisate care nu-mi permit sa ma simt libera si nici pentru ca depistasem ca am inima. Imi pare rau ca afara s-a luminat si ca sunt singura acum in univers, cu siguranta nu mai sta nimeni cu tastatura sub degete, ca mine. Nu mai sta nimeni sa povesteasca despre dragostea inchipuita de saptamina trecuta sau ca nu-i pare rau ca noaptea ce a trecut n-a vazut nici o stea in cadere, ca sa-i ceara ceva.
Nu am mai avut blog-jurnal de vreo 3 ani. 3 ani incercam sa ma conving si sa-i conving pe altii ca nu am nevoie de asta. Acum am revenit. Pe alt site si in alta limba, intr-o lume in care nu ma citeste nimeni si in care nu astept, ca acum 3 ani, ca cineva sa vie aici si sa ma intrebe "ce mai faci".
Am incercat in acesti ani sa demonstrez ca sunt puternica si ca pot rezista si fara prieteni. Am demonstrat. Si acum, citeodata simt nevoia sa povestesc toata viata mea unui necunoscut pe care nu-l voi mai vedea niciodata.
Diana zice ca nu merita sa arati oamenilor ca ti-e rau si cu atit mai mult sa le spui - oamenii sunt rai in ziua de azi. Si eu sunt deacord.
Daca si de data aceasta ma dezamagesc - atunci nu inteleg nimic in oameni!
marți, 15 iunie 2010
Jurnal, 01.06.2010
(fragment)
Şi totuşi - suntem copii încă, majori, dar copii...
Cred că e neapărat să-ţi păstrezi copilul din tine - el te ajută să zîmbeşti mai des, să plîngi cînd ai nevoie de asta, să te bucuri de lucruri mici şi cotidiene, dar cel mai important e că el, copilul din tine, te ajută să CREZI, te motivează.
Coilul din mine astăzi e împlinit, a mîncat ciocolată şi, ca oricărui copil, i-a fost destul pentru a fi fericit.
Adoarme dereme şi strîns, la fel ca atunci, cînd El era stăpîn pe lumea aceasta.
Şi totuşi - suntem copii încă, majori, dar copii...
Cred că e neapărat să-ţi păstrezi copilul din tine - el te ajută să zîmbeşti mai des, să plîngi cînd ai nevoie de asta, să te bucuri de lucruri mici şi cotidiene, dar cel mai important e că el, copilul din tine, te ajută să CREZI, te motivează.
Coilul din mine astăzi e împlinit, a mîncat ciocolată şi, ca oricărui copil, i-a fost destul pentru a fi fericit.
Adoarme dereme şi strîns, la fel ca atunci, cînd El era stăpîn pe lumea aceasta.
duminică, 13 iunie 2010
mă acopăr să plâng în liniştea ta depărtată
alături de Ecaterina Bargan
în cercurile nopţii o lighioană de întuneric mă înghite
mânile mi se pietrifică din cârjele lui nu mă pot desprinde
nu am lacrimi să plâng şi nu am voce să ţip
ceva stă suspendat deasupra în aer nişte gheare gigantice stau să mă sfâşie dinăuntru
m-am obişnuit să privesc cum se hrănesc cu carnea mea rece
ticăloşii! nemernicii! javrele! nu au nimic sfânt în ei
mi-au furat până şi dorinţa de a lupta
clipa în care te devori pe tine însuţi clipa eternă când îţi încremenesc degetele în gură şi carnea din braţe începe să-ţi tremure iar ochiul
ochiul îţi cere să fii sincer
şi nu poţi să îţi separi simţurile nu poţi să le mai împaci
până şi carnea asta devine un deja-vu ce-mi sparge sângele îngheţat în vene o amintire din care trăiesc
secolul ăsta m-a înghiţit întreg eram în faţa unei guri flămânde acum sunt în giganticul lui pântec am dreptul la prea puţine mişcări casa mea nu este un loc în care să crească libertatea
nu am crezut că mă voi obişnui că voi uita cine sunt şi voi respira cu argilă că voi fi indiferentă la ceea ce aud că trădarea va deveni ceva firesc din partea lor.
nu simt prea multe nu simt mai nimic nu am descoperit revelaţia frumuseţii altundeva decât în adâncul ochilor tăi de unde plâng nu ştiu cu atât mai mult nu ştiu de ce o fac părţile sinelui meu nu se mai pot găsi mi-e milă de cadavrul unui om înecat dar mai tare mi-e milă de lacrimile ce-mi vor supravieţui.
în cercurile nopţii o lighioană de întuneric mă înghite
mânile mi se pietrifică din cârjele lui nu mă pot desprinde
nu am lacrimi să plâng şi nu am voce să ţip
ceva stă suspendat deasupra în aer nişte gheare gigantice stau să mă sfâşie dinăuntru
m-am obişnuit să privesc cum se hrănesc cu carnea mea rece
ticăloşii! nemernicii! javrele! nu au nimic sfânt în ei
mi-au furat până şi dorinţa de a lupta
clipa în care te devori pe tine însuţi clipa eternă când îţi încremenesc degetele în gură şi carnea din braţe începe să-ţi tremure iar ochiul
ochiul îţi cere să fii sincer
şi nu poţi să îţi separi simţurile nu poţi să le mai împaci
până şi carnea asta devine un deja-vu ce-mi sparge sângele îngheţat în vene o amintire din care trăiesc
secolul ăsta m-a înghiţit întreg eram în faţa unei guri flămânde acum sunt în giganticul lui pântec am dreptul la prea puţine mişcări casa mea nu este un loc în care să crească libertatea
nu am crezut că mă voi obişnui că voi uita cine sunt şi voi respira cu argilă că voi fi indiferentă la ceea ce aud că trădarea va deveni ceva firesc din partea lor.
nu simt prea multe nu simt mai nimic nu am descoperit revelaţia frumuseţii altundeva decât în adâncul ochilor tăi de unde plâng nu ştiu cu atât mai mult nu ştiu de ce o fac părţile sinelui meu nu se mai pot găsi mi-e milă de cadavrul unui om înecat dar mai tare mi-e milă de lacrimile ce-mi vor supravieţui.
titlul nu are nicio importanţă
Metamorfoza s-a produs pe nesimţite
spiritul unei fiare primordiale încătuşat în corpul
unei păpuşi din ceramică scumpă
buclele din mătase artificială acoperă faţa
important e să supravieţuieşti.
Am trăit atît de mult printre ei,
i-am crezut şi i-am iubit
m-am trezit într-o dimineaţă contaminată.
Cînd ai văzut pe pielea mea primele crăpături
ochii mi s-au uscat încît nu mai plîng niciodată
am devenit şi eu un chip de granit,
îi numeam prieteni în timp ce muşcau cu nesaţ
din zîmbetul meu
buzele cărnoase se amprentau pe trabuc
şi-mi vorbeau despre credinţă.
Am pietre în inimă şi
nu doresc să-ţi răneşti degetele cu ele.
În ziua cînd voi reuşi
să sparg acest trup din argilă prelucrată
în piept va rămîne doar sînge cald
spiritul unei fiare primordiale încătuşat în corpul
unei păpuşi din ceramică scumpă
buclele din mătase artificială acoperă faţa
important e să supravieţuieşti.
Am trăit atît de mult printre ei,
i-am crezut şi i-am iubit
m-am trezit într-o dimineaţă contaminată.
Cînd ai văzut pe pielea mea primele crăpături
ochii mi s-au uscat încît nu mai plîng niciodată
am devenit şi eu un chip de granit,
îi numeam prieteni în timp ce muşcau cu nesaţ
din zîmbetul meu
buzele cărnoase se amprentau pe trabuc
şi-mi vorbeau despre credinţă.
Am pietre în inimă şi
nu doresc să-ţi răneşti degetele cu ele.
În ziua cînd voi reuşi
să sparg acest trup din argilă prelucrată
în piept va rămîne doar sînge cald
Abonați-vă la:
Postări (Atom)