Jurnal, 15-16.06.2010

E tirziu foarte, de fapt nu - deja e foarte devreme, e ora 4. Cred ca nu mai dorm. Ma mistuie ceva si de aceea cred ca nu am putut adormi, sub pretextul ca am baut cafea - pe cind cafeaua actioneaza asupra mea ca somnifer, lucru stiut demult.
Acum, cind nu e nici noapte nici zi, in special, simt ca am nevoie de cineva alaturi, nici in oglinda monitorului, nici pe capatul firului - aici, alaturi. Cineva care sa nu-mi vorbeasca prostii genul "te inteleg" sau "totul va fi bine", cineva care pur si simplu sa stea cu mine in tacerea aceasta. Fara sa ma uit in ochii acestui Cineva, sa simt cu pielea ca ma insel, ca nu e din nou o dezamagire. Sa simt cum inspir aerul inabusit si nu ma inadus. Sa aud, fara sa scoata vre-un cuvint, ca in sfirsit am reusit sa sparg argila ceea dintr-o poezie nereusita. As vrea mai mult decit orice sa scap de toate gindurile acestea, care imi perforeaza craniul la moment, sa nu mai vorbesc atit de zapacit, sa stiu ca am dreptate crezind in oameni, sa ma nasc din nou si de data asta - obisnuita, ca majoritatea celor din jur, care au prieteni o mie la bautura si 0 care intr-adevar asteapta raspuns dupa "cum la tine?", care petrec noptile in localuri puturoase cu muzica ieftina, cu iubiri ieftine, oameni pe care nu-i inteleg, pe care nici macar nu incerc sa-i inteleg.
Dimineata, cind m-am trezit, pentru ca nu mai aveam somn pe la 9, incepeam sa cred ca m-am indragostit. Dupa vorbe-gramada ca nu este dragoste pentru mine si ca am crescut din virsta cind se crede in ****** la prima vedere, dupa reactia alergica la doar auzul acestui cuvint, dupa atitea dezamagiri - care dragoste?
Acum insa, dupa aproape 24 de ore nu mai cred asa ceva. Din fericire sau din pacate sunt sigura de lucrul acesta. Imposibil, incredibil, extraordinar - unde ti-a fost capul? Sau in sfirsit ai inteles ca ai si inima?
Afara incepe sa se lumineze. Se zice ca celui ce intilneste zorii i se iarta toate pacatele. Dupa fereastra incep sa se auda ciripind pasari, cu toate ca nu traiesc in padure sau in apropierea acesteia.
Mie imi pare rau in aceasta ora, nu stiu de ce. Nu pentru ca n-am dormit toata noaptea, nu pentru ca urasc incertitudinea si imi atirna de git citeva lucruri nefinisate care nu-mi permit sa ma simt libera si nici pentru ca depistasem ca am inima. Imi pare rau ca afara s-a luminat si ca sunt singura acum in univers, cu siguranta nu mai sta nimeni cu tastatura sub degete, ca mine. Nu mai sta nimeni sa povesteasca despre dragostea inchipuita de saptamina trecuta sau ca nu-i pare rau ca noaptea ce a trecut n-a vazut nici o stea in cadere, ca sa-i ceara ceva.
Nu am mai avut blog-jurnal de vreo 3 ani. 3 ani incercam sa ma conving si sa-i conving pe altii ca nu am nevoie de asta. Acum am revenit. Pe alt site si in alta limba, intr-o lume in care nu ma citeste nimeni si in care nu astept, ca acum 3 ani, ca cineva sa vie aici si sa ma intrebe "ce mai faci".
Am incercat in acesti ani sa demonstrez ca sunt puternica si ca pot rezista si fara prieteni. Am demonstrat. Si acum, citeodata simt nevoia sa povestesc toata viata mea unui necunoscut pe care nu-l voi mai vedea niciodata.
Diana zice ca nu merita sa arati oamenilor ca ti-e rau si cu atit mai mult sa le spui - oamenii sunt rai in ziua de azi. Si eu sunt deacord.
Daca si de data aceasta ma dezamagesc - atunci nu inteleg nimic in oameni!